Aţi remarcat cum în toate romanele precum şi în toate filmele (fără excepţie) poveştile de dragoste se termină fie tragic ca în „Romeo şi Julieta”, adică ceva de genul „ea moare, el naşte, morţii cară răniţii”, fie „... şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”? Zăăău?!
Adică toată povestea stai cu sufletul la gură, te bucuri, suferi, plângi, râzi, îţi dai palme, te nervezi şi’ţi vine să intri în ecran sau în paginile cărţii ca să îndrepţi lucrurile şi când ăştia doi ajung în sfârşit împreună, se termină lălăiala şi nu se mai oboseşte nimeni să’ţi spună ce fac ăia până ajung la adânci bătrâneţi. De ce? Foarte simplu. Fiindcă este mult mai uşor şi la îndemâna oricui să’şi pună imaginaţia la contribuţie şi să inventeze aliens care salivează acid, bad mummies puse pe rele, scarabei, fucking vârcolaci sucking fucking blood, trolli, living dead mâncători de creieri, urukai, elfi, Chewbacca, Darth Vader, etc., însă nu cred că există vreun scriitor ori regizor, care să fie în stare să vină cu o poveste plauzibilă şi în acelaşi timp suficient de interesantă şi palpitantă care să ne facă pe noi ăştia de privim sau citim să credem că ăia doi nu numai c’au ajuns să îmbătrânească împreună dar au fost chiar şi fericiţi în tot acest timp. Adică totul numai lapte şi miere. Nu tu un „eşti proastă ca mă’ta, fah prinţeso, sau te’ai făcut cât o balenă, fah cosânzeano, ori numa’ mă’ta e de vină, fah mai leidi” şi nici „eşti bou ca tac’tu, bah Făt Frumoase, sau un măgar mai mare ca tine, bah Luche Scaioacăre n’am văzut decât poate pă tac’tu ”.
Da’ ce făceau ăştia bre de vreme de 60-70 de ani nu s’au plictisit, nu s’au porcăit reciproc, nu şi’au luat lumea’n cap, nu s’au păruit, nu s’au acrit, etc? Hmmmm, ăsta da SF!
Eu cred că la final, se omite special a se preciza un lucru şi anume că cei doi au trăit într’adevăr fericiţi până la adânci bătrâneţi, însă unul în China şi unul în Brazilia, ori unul în Star Wars şi celălalt în Lord of the Rings.
Ştiu! O să mă apuc personal să scriu o carte despre unu şi una, carte în care voi aloca fix o pagina şi trei sferturi cum aleargă ei unul după celalalt până să se găsească şi să se împrietenească, sau, şi mai bine, scriu titlul primului capitol „el a curtat’o şi ea a cedat”, dupa care sar direct, fără să mai intru în detalii, la următoarele capitole, unde pe mai bine de 200 de pagini o să bat câmpii despre cât de fericiţi şi nemaipomenit de încântaţi sunt şi vor fi ei până la adânci bătrâneţi. Şi cartea se va intitula „planeta maimuţelor reloaded” şi va avea un succes răsunător, iar eu voi ajunge mai celebră şi mai bogată decât J.K. Rowling. Şi evident că se va face şi un film după această carte, film care va avea cam 25.000 de episoade (Tânăr şi neliniştit va rămâne doar o amintire), fiindcă trebuie să surprindem, nu’i aşa, viaţa minunată a celor doi protagonişti, felul absolut superb cum se înţeleg ei şi cum râd ei zilnic, unul de celălalt, pardon, unul cu celălalt.
Hai, may the force be with you!
Adică toată povestea stai cu sufletul la gură, te bucuri, suferi, plângi, râzi, îţi dai palme, te nervezi şi’ţi vine să intri în ecran sau în paginile cărţii ca să îndrepţi lucrurile şi când ăştia doi ajung în sfârşit împreună, se termină lălăiala şi nu se mai oboseşte nimeni să’ţi spună ce fac ăia până ajung la adânci bătrâneţi. De ce? Foarte simplu. Fiindcă este mult mai uşor şi la îndemâna oricui să’şi pună imaginaţia la contribuţie şi să inventeze aliens care salivează acid, bad mummies puse pe rele, scarabei, fucking vârcolaci sucking fucking blood, trolli, living dead mâncători de creieri, urukai, elfi, Chewbacca, Darth Vader, etc., însă nu cred că există vreun scriitor ori regizor, care să fie în stare să vină cu o poveste plauzibilă şi în acelaşi timp suficient de interesantă şi palpitantă care să ne facă pe noi ăştia de privim sau citim să credem că ăia doi nu numai c’au ajuns să îmbătrânească împreună dar au fost chiar şi fericiţi în tot acest timp. Adică totul numai lapte şi miere. Nu tu un „eşti proastă ca mă’ta, fah prinţeso, sau te’ai făcut cât o balenă, fah cosânzeano, ori numa’ mă’ta e de vină, fah mai leidi” şi nici „eşti bou ca tac’tu, bah Făt Frumoase, sau un măgar mai mare ca tine, bah Luche Scaioacăre n’am văzut decât poate pă tac’tu ”.
Da’ ce făceau ăştia bre de vreme de 60-70 de ani nu s’au plictisit, nu s’au porcăit reciproc, nu şi’au luat lumea’n cap, nu s’au păruit, nu s’au acrit, etc? Hmmmm, ăsta da SF!
Eu cred că la final, se omite special a se preciza un lucru şi anume că cei doi au trăit într’adevăr fericiţi până la adânci bătrâneţi, însă unul în China şi unul în Brazilia, ori unul în Star Wars şi celălalt în Lord of the Rings.
Ştiu! O să mă apuc personal să scriu o carte despre unu şi una, carte în care voi aloca fix o pagina şi trei sferturi cum aleargă ei unul după celalalt până să se găsească şi să se împrietenească, sau, şi mai bine, scriu titlul primului capitol „el a curtat’o şi ea a cedat”, dupa care sar direct, fără să mai intru în detalii, la următoarele capitole, unde pe mai bine de 200 de pagini o să bat câmpii despre cât de fericiţi şi nemaipomenit de încântaţi sunt şi vor fi ei până la adânci bătrâneţi. Şi cartea se va intitula „planeta maimuţelor reloaded” şi va avea un succes răsunător, iar eu voi ajunge mai celebră şi mai bogată decât J.K. Rowling. Şi evident că se va face şi un film după această carte, film care va avea cam 25.000 de episoade (Tânăr şi neliniştit va rămâne doar o amintire), fiindcă trebuie să surprindem, nu’i aşa, viaţa minunată a celor doi protagonişti, felul absolut superb cum se înţeleg ei şi cum râd ei zilnic, unul de celălalt, pardon, unul cu celălalt.
Hai, may the force be with you!
3 comentarii:
Da domnule...si sa fim seriosi, umani si realisti! Cine sta vesnic cu o singura persoana fara sa ajunga macar la batranete unde iubirea=senilitate pura, etc etc.
Sa nu uitam si de secretele pe care le avem unii fata de ceilalti, caci este... INEVITABIL!
Chiar si " draga mea, am fost la munca pana tarziu" ( si de fapt erai la fotbal cu baietii) -este un secret. O minciuna. Cat de mica.
Of.
Cand ma voi duce la cinema de acu' incolo am sa intreb :
"Are cumva hepi end?"
eu zic sa nu mai citesti ultimele doua pagini ale cartii si cand mergi la film sa iesi cu vreo 10 minute inainte de final, asa scapi de "happy end" sau "open end" si ramai doar cu savoarea lacrimilor si bucuriilor, luptelor si victoriilor concomitente cu ale personajelor :)
Draga mea, Madonia, eu mi'as dori sa stau vesnic cu o persoana, insa pentru asta ar trebui sa ma fac personaj de basm, ceea ce n'ar fi asa rau. Din pacate nu'l am pe Harry Potter p'aproape ca sa faca un mabo-jambo d'al lui ca sa ma trezesc maine dimineata in palatul de clestar.
... si draga Juliana, eu am facut referire doar la romane sau filme, insa, din pacate, cam tot acelasi lucru se intampla si in viata reala. Totul este frumos, atractiv, interesant, palpitant atata vreme cat cauti, lupti si te chinui sa obtii ceva. Din momentul in care l'ai obtinut, acel lucru (indiferent ce ar fi) isi pierde valoarea, devine banal iar tu iti pierzi interesul si te orientezi catre altceva. D'aia toate povestile se concentreaza intr'o anumita directie si pe o anumita perioada si nu acorda nici 2 randuri pentru ce se intampla "dupa". Ca doar n'o sa spuna nimeni "si au trait fericiti vesnic, iar dupa 3 ani au divortat si s'au paruit pentru avere si copii, the end!"
Trimiteţi un comentariu